Tacamurile sunt acele ustensile pe care le cunoastem cu totii. Ele sunt folosite pentru a servi si pentru a aduce mancarea la gura. Acestea includ numeroase elemente precum diferite tipuri de linguri, tacamuri pentru peste, pentru dulciuri, clesti pentru zahar, pentru gheata, pentru inghetata, pentru salata, cutite, furculite si multe altele. Cand ne gandim la tacamuri pentru masa, ni se par niste obiecte banale si ne este greu sa ne imaginam ca lumea a functionat fara ele. Dar, pentru o istorie aproximativa a tacamurilor, sa luam in considerare cele trei piese principale: cutit, lingura si furculita.
Cutitul este cel mai vechi si cel mai important tacamuri. Acesta a fost folosit inca din Preistorie, desigur, intr-o forma rudimentara. Era folosit pentru a taia si a vana. In Evul Mediu avea acelasi scop – cutitul era o arma de vanatoare si de lupta, purtata de obicei atarnat, pe centura, si plasat intr-o teaca speciala, din lemn sau piele, uneori chiar decorata, care era folosita pentru a proteja arma in sine.
Manerul cutitului, in timp, a fost lucrat si infrumusetat in cele mai variate moduri in functie de gusturile si posibilitatile economice ale proprietarului: de os, fildes, lemn, piatra, carapace de broasca testoasa, diverse metale, decorat cu figuri simbolice, grotesti, fantastice sau religioase.
A devenit un obiect individual, pana la punctul in care toata lumea venea la masa purtand propriul cutit personal „in teaca”. Mai tarziu, in aceasta teaca, au fost aduse si linguri si apoi furculite (erau obiecte predominant masculine). De aici si sensul cuvantului „tacamuri”: de fapt se refera la faptul ca acestea sunt obiecte asezate pe masa.
Pe de alta parte, era diferit in casele nobililor, unde, cei care erau invitati la un banchet, gaseau deja un cutit asezat pe masa, care era folosit pentru a strapunge mancarea si a o aduce la gura. Fiecare fel de mancare era servit deja taiat in bucati, atat painea, cat si fructele, carnea si pestele, de catre o persoana speciala un “trinciante” (om care toca, taia), aceasta fiind o functie de mare onoare, care includea, de asemenea, o supraveghere generala pentru aprovizionare in bucataria nobililor. Trebuie subliniat, prin urmare, faptul ca exista o mare varietate de cutite: pentru taierea carnii, pentru dezosarea pasarilor, pentru spargerea nucilor si o varietate de cutite de paine, utilizate pentru a o taia in felii subtiri, mai degraba decat in feli groase.
Lingura este un alt tacam extrem de important. Numele sau deriva din cohlee, melc sau coaja, fiind primul instrument natural folosit de om pentru a manca lichide. Mai mult, forma sa aminteste si de mana inchisa pentru colectarea apei. A fost intotdeauna folosita ca unitate de masura, atat in uzul casnic, in bucatarie, cat si in scopuri medicinale. Mai frecvent din lemn, datorita disponibilitatii largi a materialului, usurintei de prelucrare si rezistentei si flexibilitatii bune, in Evul Mediu, era considerata tacamul saracilor. De fapt, membrii claselor inferioare, din saracie, mancau mai mult supe de legume.
Mai tarziu, pentru a raspunde nevoilor de lux si rafinament ale nobililor, lingura a inceput sa fie fabricata din materiale pretioase precum argint, cristal, onix, serpentina, cu manerul infrumusetat cu emailuri si pietre pretioase. Curios este faptul ca a fost folosita frecvent ca semn al iubirii: exista de fapt obiceiul, pentru proaspetii casatoriti, de a schimba doua linguri in dar ca semn al fidelitatii.
Furculita, este tacamul cu cea mai complexa istorie. Documentata in imagini deja inainte de anul 1000, a produs un urias scandal: a fost prezentata de clerul catolic ca un instrument al slabiciunii si un simbol al diavolului si utilizarea acesteia a fost considerata un pacat. San Pier Damiani (teolog, episcop si cardinal italian 1007-1072) nu a avut mila de printesa bizantina Theodora, sotia lui Doge Domenico Silvio in 1071, care folosea deja o furculita, criticand-o aspru. Cumplita moarte acesteia, de cancer la san, a fost vazuta ca o pedeapsa divina justa pentru un pacat atat de mare!
Papa Inocentiu al III-lea, pe cand era inca Lothair de Segni (1160-1216), in „De miseria humanae condiis” a criticat o serie lunga de desfatari ca fiind mortale, intre acestea fiind inclusa si utilizarea furculitei. A scris nenumarate randuri cu privire la pacatul de a folosi tacamuri si, in special o furculita.
In partea civilizata a Europei, mai precis in Italia, furculitele au inceput sa se raspandeasca in secolul al XIV-lea. Aceasta era legata de raspandirea pastelor in aceasat regiune (pastele erau folosite deja de catre romani). Daca in Italia, prin urmare, folosirea furculitei a fost determinata de raspandirea pastelor, aceasta s-a propagat mai incet in restul Europei. Thomas Coryat (calator si scriitor britanic, 1577-1617), fiind intr-o vizita in Venetia, a aflat despre utilizarea pe scara larga a acesteia si a fost puternic impresionat de avantajele pe care le avea aceasta, mai ales din punct de vedere al igienei. In Franta, Caterina de Medici (1519-1589) a fost cea care a introdus furculita la mese, deoarece francezii mancau inca cu mainile. Cu toate acestea, Ludovic al XIV-lea, Regele Soare (1638-1715), a considerat necorespunzatoare utilizarea unei furculite, preferand contactul direct cu mancarea. Prin urmare, folosirea furculitei a fost, multa vreme, privita cu ostilitate.
In ziua de azi, toata lumea insa foloseste tacamuri pentru masa, acestea nemaifiind privite cu ostilitate. Acestea sunt tacamurile clasice, trei la numar, insa, noile etichete, in special la dineurile oficiale, in restaurantele de lux sau al alte evenimente extraordinare stabilesc folosirea unui numar mai mare de astfel de accesorii. Tacamurile cele mai populare sunt cele din inox, fiind considerate practice, trainice si elegante. Asa ca, de fiecare data cand mananci, gandeste-te ca, pana la urma, tii in mainile tale obiecte care au facut o calatorie lunga in istorie.
